Un frig pătrunzător îmi taie încet, încet degetele, de parca vremea nu vrea să mă lase să scriu aceste rânduri. Dar eu nu simt nimic. Ma uit la lună… pare tristă… măcar în această privinţă ne asemănăm... nici ea nu mai străluceste cu aceşsi intensitate cu care ne obişnuisem… dar măcar ea mai are câteva stele împrejur, să-i ţină companie, să o iubească. Un avion străbate cerul, probabil plin cu oameni veseli, dar mă îndepărtez de subiect... luna... când a fost ultima oară când te-ai uitat la ea? Să o admiri pentru ceea ce este? Să-i mulţumeşti că stă acolo pe cer şi-ţi luminează drumul când nici o altă sursă de lumină nu o face? Poate că şi acela e un motiv în plus să fie suparată, cine stie...
Trec strada, nu mă uit dacă vin maşini pentru că nu mă pot atinge… nu exist în acel loc, în acel moment. Văd doar farurile în timp ce maşina trece prin spatele meu, dar nu mă uit înapoi... it's not worth it. În schimb mă uit tot inainte şi te caut în bezna care în curand va fi şi împrejurul meu...
Apa care curge contribuie la zgomotul care mă înconjoară… De ce nu poate fi linişte? De ce nu poate fi totul tăcut? De ce nu poate fi atât de linişte încât să-ţi aud fiecare bătaie a inimii? Bătaie care completează a mea bătaie. De ce nu pot vedea prin ochii tăi unde te afli? Aşa te-aş putea găsi mai uşor... oare la ce te gândeşti când eu scriu aceste cuvinte? Ne gândim oare la acelaşi lucru?
Calc zăpada în picioare. Mi-ar place să plutesc, să mă faci să zbor şi să pot să calc unde nimeni n-a mai calcăt niciodată, pe cărările către adâncul inimii tale, unde mi-aş face culcuş şi de unde n-aş mai pleca niciodată. Mi-ar mai place sa mă ridici atât de sus încât să ne întâlnim printre stele. Aş dansa cu tine printre ele şi apoi le-aş ruga să facă ceva pentru mine... le-aş ruga să se aranjeze în aşa fel încât chipul tău să apară pe cer şi să poată vedea toată lumea, tot universal cea mai frumoasă constelaţie din infinitul univers ce ne înconjoară în fiecare secundă a vieţii noastre. O stea tocmai a căzut de pe cer. Oare unde ai ajuns? Să vin, să te gasesc şi să mergem amândoi înapoi de unde ai venit…
Uite că am ajuns în parc, un parc supărat, cu lacrimile îngheţate. Aleile-i sunt pustii. Unde sunt îndrăgostiţii care acum două zile se plimbau pe aceste alei, ţinându-se de mână, zâmbind şi înveselind parcul? Dragostea nu ţine cont de temperatură, de ziua din an sau de vreme... dar iată doi îndrăgostiţi pe o bancă, două suflete pereche, două inimi care bat ca una singură într-o armonie perfectă.
Degetele mele au îngheţat, nu mai pot exprima interminabilele idei care-mi străbat mintea, aşa că mă opresc aici şi, poate, cu altă ocazie voi putea să le exprim.
Încă o zi se sfârşeşte, o zi în care nu te-am găsit, dar nu este o zi pierdută pentru că ea va rămâne tot timpul vie prin aceste rânduri. Mâine o iau de la capăt.
Ţie, celui care ai citit aceste fraze, îţi pot transmite doar atât: IUBEŞTE AZI MAI MULT CA IERI! Nu se ştie dacă mâine vei mai putea iubi. Orice ar fi IARTĂ, că altfel vei ajunge ca şi cei doi foşti iubiţi de langă mine, de care mi-e milă că se cearta şi acum se dau jos din troleu, mergând fiecare separat, fără să se fi salutat, deşi s-au urcat împreună în troleu, ţinându-se de mână şi zâmbindu-şi... e trist cum totul se poate nărui intr-o clipită...
Pe o bancă stau şi-aştept
